Nora
Era o camera laptoasa cu obiecte putine, un sifonier scurt, un fotoliu, o masuta cu televizor, un pat mare, frumos asternut, si cam atat. Oricum, mult prea mare pentru un singur om. Dar se simtea pentru prima data spatios, confortabil. Deschise ferestrele larg si incerca sa scruteze cu privirea desisul. Era multa natura in jur, care ii strecura un sentiment de melancolie in suflet, un dor de dor. Greierii mai cantau cu o ultima mandolina stricata, inca frumos. Vantul batea lin si crengile copacilor se leganau usor, in acord cu alte unduiri nevazute. Era cam racoare insa, asa ca impaturi ferestrele ca pe niste coperti, in jurul unui semn de carte.

Facu cativa pasi de-a lungul odaii, deschise celalalt telefon sa verifice in graba ce ineptii i-a mai scris nebuna. Era un fel de obisnuinta. Mesageria era un fel de hau care ar fi putut sa-i inghita si putinele stari de consistenta sufleteasca pozitiva, pasnica. Nimic. Si rasufla usurat, dupa care il inchise. Dupa ce mai arunca o privire peste natura, se lungi puternic in pat. Oasele plesnira tacut. Pareau crispate desi avusese o zi faina, relaxanta, vorbise si chiar bause niste vin cu oameni faini. Era a doua vacanta dupa lungi ani de tortura interioara si profesionala. Astazi, se simtea cumva fericit. Lumea e frumoasa si verde. In timp ce-si contorsiona degetele de la picioare incerca sa inchida ochii. Ii deschise insa la loc. Era mai frumos asa. Ca isi amintea de dor. Cu ochii pe tavanul luminat de unduirile crengilor, mintea ii fugi la ceafa gingasa a Laurei, admirata discret intr-o sala de cinema. Dar Laura se pierduse undeva, in sirul unor ani agonici. Apoi, zambi larg cand isi aminti de oscioarele elegante, desenate frumos pe gamba-i subtire. Ii placuse cum se asterneau pe ele pantofii ei strengari, rosii.

In seara asta vroia sa uite de munci si sarcini. Isi trecu mana prin par oftand, ca si cand ar fi vrut sa scape de osteneala noptilor nedormite.

Desigur, simtea nevoia sa ii trimita un mesaj Gabrielei. O sunase dimineata cu o bucurie adolescentina, dar acum, ar fi fost prea mult. I-ar fi lasat impresia ca era disperat dupa ea, ceea ce l-ar fi pus intr-o lumina penibila. Sa fii penibil e groaznic. Dar si mai groaznic e sa fii agasant. Stia asta de la ea, cea care suna tam-nesam, ca sa spuna nimic. Gabriela era insa o existenta bine conturata, cuminte, detasata, cu pasiuni frumoase. Ii placea cum se purta ea cu ea. Se simtea libera sa se exprime, sa se expuna. Ii dadea nenumarate imbolduri sa spuna cuvinte frumoase, destepte sau amuzante. Uneori isi spunea ca ar putea sa incerce din nou. Dar cand se strecura in viata lui nebuna aia, se naruia totul. Cuvintele ei il vaduveau de toate energiile frumoase, creatoare, si il faceau sa o ia la fuga, de toti si de toate. Ar fi putut lupta crunt, emotional, sau legal, pasnic, dar il durea sufletul sa fie crud. El nu putea fi crud.

Ii placea dansul lunii impreunat cu dansul funzelor de pe peretii odaii. Demult nu mai vorbise cu el asa, prieteneste, pe indelete. Adulmeca de departe mirosul tare al frunzelor.

Trebuia sa faca ce simte, asa ca se gandi la o melodie frumoasa. Se ridica brusc din pat si deschise laptopul.

Da. De acum o sa faca ce simte. Gabriela rasarea frumos ca un clar de luna in universul lui.


Monday November 17, 2008 - 01:54am (EET) Permanent Link