camp
Doua batai schiopatate, nu melodioase, ca ale ziaristului, sparg dimineata si intunericul din demisolul ei. Primul ei Spatiu.
“ Cine e?” oricum adormita.
“Stefan…”.
“Care Stefan?” se zguduie incaperea.
'' Stefan''… Mainile ii amortesc, picioarele ii tremura. Patul nu ii este de ajuns pentru sprijin. Doar somnul o sprijina. Apasa pe clanta, se simte luata in brate, mirosita ca intr-un fan la tara, si apoi cu pantecul inclestat, pana la urma iubit in nestire. Apoi pleca la fel cum venise. Pe intuneric. Iar ea isi continua somnul . Nu era Stefan dintotdeauna. Era Stefan de o zi. Era Artistul. Isi spusese Stefan. Ei ii placea. El stia.

“Daca n-ar fi tipat atat…”
“Daca m-ar fi iubit…”

Stateau amandoi senini, ca pe un camp, intr-o seara, cu mainile sub cap si se intrebau cat de frumos ar fi fost. Dar ea se simtea frumoasa acum, iar el o ruga: “mai spune-mi Nichita…”. Il mangaie usor pe cap, ii spuse “Nichita cel drag”, iar el ii sorbi cu nesat mangaierea.Si ea se simtea frumoasa. Uneori Stefan e pretutindeni.